24 de ani de nimic

Se apropie ziua mea de nastere. 24 de ani, 24 de ani… 24 de ani… nici nu stiu cand au trecut. Cand eram mic, ma gandeam ca nu o sa ajung niciodata la varsta asta. 13 ani, mi se parea mare, 18 insemna un fel de varsta initiatica. 20 de ani, incepea sa sune batran. In mai putin de o saptamana, implinesc 24 de ani. Aproape un sfert de secol. 24 de ani de la caderea comunismului. 24 de ani de capitalism si democratie. 24 de ani in care nu s-a schimbat mai nimic, doar valorile sau rearanjat. Nu am trait in acea perioada, vorbesc si eu din auzite. Insa, am impresia ca imbatranirea este doar o iluzie. Stam pe loc, universul se misca in jurul nostru. Noi, nu avansam, nu evoluam, noi doar ne adaptam. Ne gasim un loc de munca, muncim, ca asa trebuie. Devenim buni in ceea ce facem, invatam sa apreciem un vin bun, o carte buna, o partida de sex buna. Votam, ne prefacem ca ne place cand venim acasa tarziu rupti de oboseala, pentru ca avem un statut in societate. Uitam in schimb, ce inseamna sa te bucuri de sarbatori, de ziua ta, de cadouri si de o inghetata.

 

24 de ani, si parca pe zi ce trece ma indepartez de ceea ce visam ca o sa fiu cand o sa fiu mare. Visele, se sterg. Realitatea ma face sarcastic, uneori cinic. Imi pierd reperele atat de mult, ca de multe ori doar plutesc cu valul, ma las tarat de curent, prea apatic si lipsit de motivatie, prea putin dornic sa mai demonstrez ceva. De fiecare data imi vine in minte o singura intrebare: „De ce?” De ce atata alergatura, de ce atatea batai de cap, de ce atatea complicatii, de ce mai mult, de ce sa joc un rol, de ce sa port o masca. Ne apropiem inexorabil de marea iesire de pe scena. Hei, da, e rolul vietii noastre. Il jucam, dar la dracu, hai sa il jucam placut. Cand va cadea cortina, sa fim fericiti, sa ne uitam in urma si sa zambim multumiti.

 

Acum 1 an, ne faceam pulbere pe Lipscani, cantand si dansand si dand peste cap tot ce avea mai mult de 20 de grade. Acum 5 petreceam acasa, cu tort si lumanari. Acum zece, inima imi batea cu putere, de abia asteptam sa imi fac buletin. Acum 20 asteptam urmatoarea zi de nastere. Numaram zilele cu 11 luni inainte, dar azi mi-a amintit un prieten de eveniment. Buletinul… e pierdut prin casa. Tortul, nu mai are farmec. Bautura, nici atat. Sunt intr-un gol, o perioada intre perioade, intr-o bula fara repere. Pierdut in desert, inconjurat de nisip care nu se diferentiaza cu nimic de celalalt nisip. Si daca acum ceva timp adunam fiecare mmedalie, fiecare diploma, fiecare reusita ma facea sa ma simt zeu, acum nu mai conteaza nimic. Sunt debusolat, si nu ma gandesc decat la esecurile pe care le-am strans.

 

Am pierdut multe la viata mea, enorm de multe. Am construit castele de nisip care peste noapte au fost luate de val. Dar, cumva, de fiecare data m-am ridicat si am zambit, dornic sa o iau de la capat, stiind ca viitorul o sa imi aduca ceva mult mai bun. Ceva nou, ceva inedit. O noua provocare, o noua lupta, o noua reusita. Acum, totul e egal. Ma doare sa stiu ca o sa fac ce am mai facut, ca zi de zi o sa fie o zi ca alte zile, o graunta de nisip intr-un desert. Am pierdut oameni din viata mea. Oameni la care tineam enorm. Am castigat oameni, oameni la care tin enorm. Oamenii sunt pentru mine, singurul lucru care mai conteaza. Prieteni, familie, niste suflete care sunt si astazi in jurul meu chiar daca cel putin in ultima perioada am dat dovada de un egoism enorm, o detasare si izolare nemai intalnita. Un magar pe scurt.

 

Ambitios, da. Orgolios, da. Incapabil sa imi recunosc propriile slabiciuni, da. Bun perdant, nu. Am facut greseli, am dat-o in bara. Am facut alegeri proaste si m-am incapatanat sa dau mai departe cu capul in zid. Pentru un principiu, pentru stima de sine. Pentru ca sunt genul de om care se chinuie sa treaca prin zid decat sa il ocoleasca. Prostie in definitiv, dar o prostie curajoasa!

 

Si, m-am intins la vorba, de fiecare data cand scriu despre un subiect drag, cuvintele parca vin de la sine. Imagini, sentimente, lacrimi se amesteca si ma fac sa strang din dinti sau sa rad. Am ascuns o suferinta, am ascuns-o de mine insumi. Nu am vrut sa recunosc, m-am tinut totul sub pres, sub preocupari false si distrageri de la subiect. Dar, fiecare pierdere, fiecare esec, ma marcheaza profund. Am pierdut doi oameni, oameni la care tineam. Nu pot sa trec peste asta, mai ales ca totul s-a intamplat pentru ca la momentul respectiv nu am putut sa trec peste…

 

24 de ani, si totusi nu am invatat sa pun in balanta. O victorie e o victorie, o pierdere, e o pierdere. Nu pot sa trag linie, nu pot sa fac calcule si sa fiu multumit. Daca am castigat o casa sunt fericit. Daca am pierdut un ac, sunt nemultumit. Daca am castigat un ac, sunt fericit. Daca am pierdut o casa, sunt nemultumit. Sentimentul este acelas. Nu cred in „lasa ca e mai bine asa”. Pentru ca fiecare avantaj, are si un dezavantaj. Dar lipsa dezavantajului este in egala masura si lipsa avantajului. Cand vine vorba de oameni insa, oameni la care tii, pierzi doar avantajele, pentru ca dezavantajele inveti sa le accepti, sa le iei ca pe o parte integranta a persoanei, ca o bucatica la fel de frumoasa ce ii ofera omului unicitate. Un fel de minus minus, este plus, dar plus plus sunt doi de plus.

 

Dar poate ca timpul o sa treaca si o sa le rezolve pe toate. E o prostie, dar ca si speranta vietii de dupa moarte, ne da o iluzie pentru care sa luptam.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.