De ce dormeam sub pat la 14 ani. Povesti cu adolescenti nebuni

Din seria poveşti cu adolescenţi nebuni: Ce se întâmplă când ai 14 ani şi te prinde maică-ta noaptea la calculator?

Eram în liceu, în clasa a IX-a. Eram deci în 2004 şi eram la începutul internetului. Eram fascinat şi stăteam până la 4 dimineaţa descărcând muzică de pe net şi DC++ cu 40K pe secundă. Mama nu era.

Ne certam pe tema asta, pentru că dimineaţa trebuia să mă ridice cu macaraua ca să mă duc la şcoală.

Degeaba încercam eu să îi explic că internetul nu are nici o vină săracul. Pur şi simplu nu îmi plăcea să mă trezesc dimineaţa, pentru că am fost toată viaţa mea un leneş.

Degeaba încercam să îi explic că fac o chestie ştiinţifică atunci când urmăresc cu sufletul la gură, timp de două ore, cum cifrele se schimbă de la 35,4 la 35,2 KB/s ca să descarc un film pe care o să îl ard pe un DVD, o să îl pun într-o copertă şmecheră şi nu o să mă uit niciodată la el.

Era o chestie de mândrie, o manie de colecţionar: să am tot ce e nou, să am cele mai multe chestii noi şi să le pun bine „că poate o să am nevoie de ele vreodată”!

Nu, mamă nu înţelegea asta.

Într-o noapte, aşteptam să se încarce pagina de la Google, când aud paşi pe hol. Panicat, am vrut să sar în pat şi să mă prefac că dorm.

Scaunul de birou şi căştile de pe urechi însă au format o coaliţie împotriva mea: scaunul a alunecat, iar căştile mi-au ţinut capul pe loc în timp ce trunchiul zbura prin aer ca o cometă beată.

Până să realizez ce se întâmpla, corpul meu s-a redresat şi am făcut o aterizare mai ceva decât a lui Felix Baumgartner: picioare întinse în lateral, mâinile adunate peste cap şi dinţii în parchet. „Au, doare, să-mi bag”.

Am auzit clanţa. M-a atacat panica. Mi-a dat una în bostan, de mi s-au agitat creierii în cap ca bilele la 6 din 49.

Ideile au luat-o razna, unicul meu neuron disponibil sărea ca o bilă de pinball şi, în mintea mea marinată în adrenalină, „nu trebuie să mă prindă la calculator – trebuie să pară că dorm”, s-a transformat în „căcat – nu trebuie să mă vadă”. Şi m-am ascuns sub pat.

Uşa s-a deschis încet. Podeaua a scârţâit. Mama a întrat cu o drujbă în mână. Monitorul mergea. „futu-i”!

„Sorin”? (pleacă, mamă pleacă, nu sunt aici, pleacă, nu, nu te uita sub pat, pleacă odată!)
„Sorin”? A mai întrebat odată apropiindu-se de pat. Am descoperit că drujba era o telecomandă. (stai, ce caută maică-mea cu o telecomandă la mine în cameră?) Nu ştiu de ce, dar drujba nu mi se părea aşa de ne la locul ei.
„Da”? Am răspuns eu de sub pat.
„Unde eşti”? A întrebat nelămurită.
„Dorm”! M-am răstit eu enervat, de parcă nu era evident.

Se apleacă şi se uită sub pat unde eu încercam să par cât se poate de confortabil. Dintre toate chestiile pe care putea să le spună(eram sub pat, era 4 dimineaţa, calculatorul mergea şi eu stăteam cu o cască în ureche treaz de-a binelea) Se uită la mine, dă din cap şi mă întreabă neîncrezătoare:
„îmbrăcat”?

Share: