Niciodată să nu răspunzi cu da, dacă ai pierdut întrebarea

Vorbeam astăzi cu o prietenă. Bine, nu chiar o prietenă. Bine, vorbeam e o exagerare. Ea vorbea cu mine, eu aveam două taburi deschise şi citeam în prostie.

La un moment dat, realizez că nu mai am fundal sonor, că scot mârâituri şi uşoare sunete de aprobare la nişte replici care nu mai veneau.

Şi nu mai veneau de mult, pentru că interlocutoarea mea stătea enervată pe marginea canapelei, cu braţele încrucişate pe piept, bătând din picior şi privindu-mă ca un ucigaş în serie gată să mă eviscereze cu forfecuţa de unghii.

„Oui”, i-am spus încrezător, încercând un zâmbet cât se poate de sincer.

Voiam să îi dovedesc că am fost atent, că am ascultat-o, că o înţeleg şi că sunt sută la sută de acord cu ea! Chiar mi-am luat o mină serioasă, când am subliniat: „sûrement”.

Următoarea chestie de care îmi aduc aminte este că stăteam întins, jumate pe canapea, jumătate pe jos, cu picioarele în aer pedalând ca o ţestoasă care face aerobic.

Nu puteam să respir, faţa îmi era acoperită, transpiram, „O Doamne, la dracu, ce se întâmplă, o să mor sufocat, să mă salveze cineva”!

Mi-am tras disperat perna de pluş de pe faţă înhalând ca un nebun. Eram mai confuz decât Beyoncé când i-a văzut fundul lui Kim Kardashian . „‘the fuck?”

În faţa mea stătea o amazoana cu mâinile în şolduri. Părul îi flutura turbat, din priviri arunca flăcări, pe urechi îi ieşeau aburi iar pe nas jeturi de plasmă.

Prin contrast, eu mă simţeam mic şi insignifiant. Aşteptam următoarea lovitură. În momentul ăla, vă jur că mă temeam pentru viaţa mea.

Bine, poate exagerez puţin, dar era nervoasă, asta să reţineţi.

Am făcut o analiză a situaţiei, trecând rapid prin evenimentele care au dus la căderea mea. La propriu.

„Gândeşte Sorine, gândeşte! Ce s-a întâmplat”? Răspunsul ăla de da, asta a fost problema. Ce putea să spună şi să o deranjeze dacă răspundeam da? Ce, ce? Spanac, ce am spus? Şi atunci am avut un moment de iluminare!

M-am ridicat într-un cot, i-am zâmbit, m-am arătat sigur pe mine şi am spus:

„Hei, era o glumă, bineînţeles că nu cred că eşti grasă”!

Şi atunci m-am trezit cu un alt proiectil în plină figură. Am văzut stele verzi, un cal violet, 143 de oi albastre, un roman scris de Vanghele, pe Ponta preşedinte, 11 fotbalişti români ţinând o cupă de aur şi extrasul de cont pe plus. Ciudat, dar zâmbeam.

Nu stau să redau aici ferocitatea cu care am fost atacat şi nici vocabularul extrem de colorat. A folosit o gamă largă de expresii, unele dintre ele foarte explicite, pe măsură ce trecea de la surpriză, la indignare şi apoi la furie.

Am mai primit în cap încă o pereche de perne, o agendă şi două tricouri. I-a urmat un pix, o patură, un Nokia 3310, şi o carte de bucate.

Am vrut să fac o glumă apropo de faptul că avea o carte de bucate la îndemână, dar am zis că mai bine nu. Aşa că stăteam cu mâinile ridicate ca un cangur boxeur, aşteptând să parez.

S-a liniştit, mi-a spus că nu mai are ce discuta cu mine şi a plecat.

Am alergat după ea, am ieşit în ploaie, urlând să se întoarcă. O imploram să mă asculte, dar vântul şi tunetele îmi acopereau cuvintele. Lipăiam disperat prin băltoace dând din mâini, blestemând soarta, cerul şi destinul potrivnic dragostei noastre în timp ce maşina se depărta. Pe bune, ar fi fost mişto să fie aşa.

În schimb m-am resemnat cu ideea că, probabil că am pierdut-o pe veci. V-am zis că sunt un tip dramatic, nu?

Îmi simteam sufletul sfâşiat aşa că mi-am recuperat laptopul, enervat că pierdusem 2 tweeturi la care ratasem să răspund primul. „Ce porcărie”.

Încă stau şi mă gândesc, când îmi aduc aminte, „ce căcat întrebase de răspunsul meu de da a scos-o din minţi?

Idei, cineva?

Share: