Sorin Ţaţa

Sunt un tip amuzant. Deştept. Interesant. Un geniu. Şi cu toate astea un tâmpit. Am întâlnit o tipă super. O plăceam. Mă plăcea. Ne-am pupat. Am pierdut-o dintr-un motiv tâmpit.

Introducere:

Eram în anul doi la facultate. În perioada aia stăteam mai mult prin străinătăţiuri, aşa că în mod paradoxal chiar eram şi la facultate. Mă rog, divaghez.

Lângă facultatea noastră era un local numit foarte inspirat: Jeg. Un jeg de local, dar prietenos cu studenţii: era ieftin. Aveau bere. Aveau şi o pisică. Dar divaghez.

Un coleg venise cu o tipă. Ceva studentă la Politehnică. Vorbea mult, părea deşteaptă. Se chinuia să râdă la glumele retardate ale noastre, noi ăştia studenţii de la comunicare. Noi, încercam să înţelegem despre ce dracului vorbeşte. Un schimb cinstit, o comunicare eficientă.

Nu mai ţin minte cu cine eram, îmi amintesc că am băut. Mult. Repede. Sigur era colegul ăsta despre care vă ziceam. El venise cu o tipă super. Era deşteaptă, era cea mai frumoasă. Când râdea ea, parcă universul meu devenea brusc mai colorat şi mai fericit. Când explica ea cum stă treaba cu teorema lui Lagrange, mai că îmi venea să deschid Wikipedia.

Îmi amintesc că la un moment dat cineva a propus să dăm Shot-uri. Am acceptat. Am băut. Nu mai ştiu câte, nu mai ţin minte cu cine. Îmi amintesc doar de o amică a unui coleg despre care eram convins că este sufletul meu pereche. Mă îndrăgostisem atât de rău, că am cerut-o de nevastă. Avea tot ce îmi doream de la o femeie: părul de culoarea ciripitului florilor; buze dulci ca poezia; glasul roşu de iubire şi nişte sâni cât două palme ţinute căuş. Era frumoasă. Era perfectă. Era deşteaptă. Era ideală. Nu o să o uit niciodată: o chema ceva cu M.

noaptea târziu a plecat. Ne-am sărutat. I-am promis iubire eternă. Mi-a lăsat numărul ei de telefon. Eu i l-am dat pe al meu. Ea l-a memorat în telefonul ei, eu mi-am scăpat telefonul din mână. Eram îndrăgostit. Eram beat. Eram poet.

Cum s-a terminat povestea de dragoste eternă:

M-am trezit a doua zi la ora 2 după-amiaza în ritm de Nokia Tune. Mă durea capul. Nu înţelegeam ce se întâmplă.

„0722” deja îmi dă cu palpitaţii.

„Alo”, am zis eu, având grijă să nu trezesc pisica moartă din gât.
„Hei”, a zis ea ciripind ca o vrăbiuţă. „Ce faci”?
„Bine”, i-am răspuns, „Tu”?
„Sunt la Universitate. Tu pe unde eşti”?

Domnişoara asta deja începea să întreacă măsura. Habar nu aveam cine este şi nu mă simţeam obligat să îi dau raportul, aşa că i-am trântit-o brutal:

„Acasă, în pat”!

Pentru câteva secunde bune am ascultat tonul. În cele din urmă m-am prins că mi-a închis.

5 ani mai târziu

Am aflat că pe „M” o chema Ioana. Un nume frumos, o potenţială soţie excelentă. Mi-am amintit de ea pentru că zilele astea m-a căutat pe Facebook. Am râs, mi-a explicat de ce mi-a închis telefonul în nas şi nu mi-a mai vorbit timp de cinci ani.

Ne-am întâlnit la o cafea. Era la fel de deşteaptă, doar că acum lucrează şi pe un post care îi aduce o mulţime de bani şi o stimulează întelectual. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase şi mai interesante seri pe care am petrecut-o în ultimul timp.

„O soţie perfectă”, îmi spuneam în taxiul în drum spre casă. „Sunt sigur că ar fi fost soţia perfectă”.

Am deschis geamul şi am mototolit cartonaşul pe care îl ţineam în pumn. Cu tot respectul pentru natură, am trimis mizeria aia până în mijlocul Bucureştiului.

„Cinci ani”, îmi ziceam în barbă, „cinci ani supărată pentru că am uitat de o întâlnire, iar după cinci ani mă caută doar ca să îmi dea o invitaţie la nuntă. Femeile sunt nişte creaturi perfide”.

.

Share: