Alegerile Europarlamentare au fost anul ăsta mai mediatizate decât Campionatul Mondial de football.

Prima dată am fost bombardat de reclame pe Youtube. O campanie agresivă care încerca să îmi bage în cap că, dacă vreau să fiu altfel, trebuie să mă duc la vot.

Probabil că mulţi au muşcat momeala, eu am fost cam sceptic. Alo, dacă toată lumea vă ascultă, înseamnă că toţi se duc la vot, deci nu prea sunt de loc altfel. Voi fi, cum zice Bon Jovi, „just a face in the crowd”. Dar, mi-a plăcut ideea.

Articole recomandate de autor

• De ce l-am votat pe Ponta. Confesiunile lui Viorel
• 4 motive pentru care nu o să votez cu tine, domnule Iohannis
• Cine este Tony Poptamas : o analiză critică a paginii lui de Facebook
• Cum se fac reformele în învăţământul francez
• Forex, noul “El Dorado” al românilor?

După, a venit marea surpriză, un mesaj de la Facebook care mă invita să spun dacă voi participa la alegeri. „E treaba mea, tu chiar vrei să ştii tot”?

S-au plimbat maşinuţele cu votaţi PSD pe strada mea mai ceva decât ţiganii cu „fiare vechi”. La un moment dat, chiar eram pornit să le arunc o cărămidă în parbriz, prea mă conduseseră la exasperare. Îi auzeam şi cu căştile în urechi, ceea ce credeţi-mă, înseamnă tare, nesimţit de tare ce urlau în megafoanele alea. Eram pornit să votez orice altceva decât PSD, doar aşa ca să mă răzbun pentru că m-au deranjat când îmi vedeam liniştit de scris.

Am primit şi un tricou roşu. Nu l-am vrut, dar mi l-au dat. Într-un fel mi se făcuse milă de saracii ăia care trebuiau să le distribuie. E ca atunci când iei pliante de pe stradă: nu te interesează produsul, dar îl ajuţi pe bietul student să îşi facă norma. L-am băgat la maşină, s-a decolorat într-un fel de portocaliu. „Hi, hi, data viitoare să folosiţi materiale mai de calitate, că aşa vi se schimbă mesajul…”

Povestea duminicii de vot

M-am trezit. Mi-am băut cafeaua. Bine, m-aţi prins, nu mai beau cafea de mult, dar din obişnuinţă am scris aşa. Maica-mea era super încântată. Urma să facă o plimbare lungă până la secţia de vot.
„Şi, cu cine votezi”? Am întrebat-o eu.
„Nu ştiu.” Mi-a răspuns foarte veselă.
„Atunci, de ce te duci”?
„Ca să fac mişcare. Ne ducem mai multe vecine şi poate ne oprim şi pe undeva să bem o cafea. Tu ce faci, vii”?
„Nu.”

Şi am stat acasă. Nu pentru că am vrut să protestez, nici pentru că nu am încredere în alegeri. Pur şi simplu, mă doare în cot.

Probabil că aş fi fost mai cooperant dacă nu m-ar fi indemnat atât de multă lume să o fac şi dacă nu s-ar fi derulat campaniile astea atât de agresive. Cu cât mi se spune mai mult şi mai răspicat să fac ceva, cu atât mă încăpăţânez mai tare. E dreptul meu, nu încercaţi să îl transformaţi într-o obligaţie. Dacă mâine o să trăiesc prost, îmi asum şi promit să nu critic pe cei aleşi. Nici nu ştiu dacă are sens, sincer să fiu.

Sunt curios însă, dacă campaniile astea în online au adus mai mulţi oameni la vot decât în general. Alegerile europarlamentare din 2014 o să schimbe ceva în statistica prezenţei la vot sau pur şi simplu reprezintă o mulţime de bani aruncaţi pe net?