Căutându-l pe Traian. O poveste cu tătici

Tăticii de fete sunt nişte creaturi înduioşătoare. Protectori, autoritari, sensibili, altruişti şi, mai ales, responsabili. Unele guri rele ar putea spune că au fost şi ei tineri şi că acum nu îşi doresc ca fetele lor să primească ce au oferit şi ei pe atunci – vorbim de sentimente, băi.

Eu, de obicei, m-am înţeles foarte bine cu ei. Am aşa o faţă şi o conformaţie de băiat cuminte, preacuviincios, sensibil şi serios. Un fraier ar zice ele, un fraier ar zice şi ei, dar un fraier inofensiv.

Astea fiind spuse, prin 2013, undeva în jurul datei de 22 iunie, ora 7 şi 43 de minute, mă aflam pe aeroport. Urma să plec în Olanda într-un stagiu de voluntariat. Cu mine venea şi o colegă de facultate, pe numele ei complet D.

D venise la aeroport cu mami, cu tati şi cu buni. Buni plângea şi era emoţionată, mai mai să îşi frângă mâinile de emoţie că, de, fata ei pleacă departe de cuib.

Mami şi tati erau preocupaţi să mă chestioneze: unde o să mergem, ce o să facem, cât o să stăm, cum o să comunicăm, cât port la pantofi, cum o să dormim în camere, ce grupă sanguină am. Ce mai, tot ce se putea imagina şi ce nu se putea imagina. Eu zâmbeam şi dădeam răspunsuri încurajatoare, minţind cu zâmbetul pe buze la fiecare 2 din trei întrebări. Nu că îmi place să mint sau aveam ceva de ascuns, dar pur şi simplu nu ştiam răspunsurile.

Şi cum încertitudinea se naşte din lipsa informaţiilor, am preferat să îi umplu pe oameni de informaţii, doar doar om prinde şi noi avionul.

La un moment dat, şi-au epuizat arsenalul. Nu le-a mai trecut nici o întrebare prin minte. Până şi buni îşi rupsese cam 331 de mâini, dar acum se oprise. În gălăgia infernală a aeroportului, noi trăiam într-o bulă de tăcere.

Mă gândeam că am scăpat, mă gândeam că trebuie doar să sprintez ca nebunul şi în câteva minute o să mă agăţ de aripa avionului care îşi lua încet zborul. Mă gândeam că nu o să urmeze…

Dar, a urmat. Tăticul, dragul de el, scumpul de el, preocupatul de el, mi-a pus mâna pe umăr şi, blând şi autoritar mi-a spus: „Traiane, să ai grijă de fata mea”!

Am vorbit cu omul ăla 30 de minute! 30 de minute de interogatoriu! 30 de minute în care mi-a disecat sufletul şi inima, creierul şi bagajul, buzunarele şi toate rezervele de răbdare! 30 de minute de tortură în care am trecut prin cele 9 cercuri ale iadului şi omul nici măcar nu a reţinut cum naiba mă cheamă!

La viaţa mea multă lume mi-a pocit numele, vă spun. Mă cheamă Ţaţa. Două litere luate câte două. Ţ A şi iar Ţ A. Simplu. Am auzit numele ăsta combinat în toate felurile. Amestecat, fără diacritice, cu diacritice, cu prea puţine diacritice, cu prea multe diacritice (v-aţi prins?). Dar Traian de la Sorin?

Articole recomandate de autor

• Ca de la tată la fiu: unde-i buletinul?
• Cum am pierdut trenul, uitându-ne la el cum pleacă
• De ce la 14 ani dormeam sub pat
• Poveşti cu proşti? NU! Realitate: o telefonistă fără logică
• Căutări amuzante care au condus spre blogul meu II

Am auzit Florin de atât de multe ori că atunci când mă prezint spun „Numele meu este Sorin Ţaţa. Sorin, nu Florin”. Dar Traian?

De unde şi până unde „Traian”? Hai, poate Florian, mai înţelegeam, dar Traian?

Aşa că, stimaţi tătici, viitoarele mele rude de sânge prin alianţă, înainte de orice, înainte de „Unde vă vedeţi în 25 de ani”, „Care este nota medie pe care ai opţinut-o în grădiniţă” şi „Care este marca ta favorită de bere”, asiguraţi-vă că strecuraţi şi întrebarea asta insignifiantă, „Cum te cheamă”.