Cum m-am apucat de gătit

Am jurat că nu o să gătesc niciodată. Never-ever. Nu e pentru mine, bro, ştii ce zic? Fac orice altceva, dar asta nu. Orice bărbat trebuie să tragă linie şi să nu o treacă NICIODATĂ. La mine niciodată a însemnat până acum două săptămâni.

Dar, să o luăm cu începutul:

Prin 2015, lucram la un Restaurant pe întuneric. Locul ăla unde mâncarea îţi stinge lumina. Mă rog, te bagă într-o cameră întunecoasă, îţi aduce mâncarea şi tu te chinui să nu îţi bagi degetele în ciorbă.

Eu eram PR. Nu serveam la mese – deşi mi-ar fi plăcut, doar vorbeam în stânga şi în dreapta, dădeam interviuri, organizam evenimente şi, în general, băgam business-ul în faliment.

Printre mulţi alţii, a venit şi echipa de la Observatorul special, prezentat pe atunci de Valentin Butnaru – tipul de la The Wall, marele zid. Haha, hihi, babeţici, condus prin beznă, mai o măslină, mai o atenţie, doişpe duble, superb, ce să mai. Ei au plecat. Business-ul între timp s-a închis. Punct şi de la capăt.

2017, undeva prin toamnă, mă sună o tipă de la Antena 1. Sunt xulescu, lucrez la emisiunea, ştii lucrai tu la restaurantul ăla, nu cumva ştii să găteşti, hai să participi. M-a convins. Chiar mă credeam un fel de Gordon Ramsay pe steroizi. „Gata, una-i una şi două-s două, mă duc şi rup norma”! Mă şi vedeam pe acolo un fel de idol, omul care şi-a descoperit menirea în viaţa în momentul în care a pus mâna pe lingură.

Jur, îmi făceam filme. Că o să fiu celebru, că o să mă recunoască lumea pe stradă, că o să facă ăştia a patra stea Michelin doar pentru mine. Călcam pe nori şi mă îmbătam cu juma’ de sticlă de bere deschisă de două zile. Habar nu aveam cât de repede inima-mi urma să fie frântă.

I-am povestit iubitei mele. Nu a fost încântată. Adică, era puţin sceptică. Mi-a zis ceva de genul: „Dar, Sorin, tu habar nu ai să găteşti”.

A ieşit PR-ul falimentar din mine, i-am explicat cum o să mă pun pe treabă. O să gătesc o singură reţetă. O să învăţ. O să repet. O să devin cel mai bun. Nu m-a crezut. Ei bine, am considerat că nu toată lumea are spiritul meu vizionar. Treaba ei!

Seara ne-am întâlnit cu un prieten. Fierbeam, vălătuci de entuziasm îmi ieşeau prin toate orificiile de la capac. Ştiam că o să îmi dea dreptate şi aşteptam doar momentul ca să pun problema pe tapet. Urma să îl surprind şi să mă îmbăt în entuziasmul şi admiraţia lui; să mă îngrop sub tone de lauri. Nu a fost chiar aşa.

După cinci minute, am lăsat tot planul meu minuţios de o parte şi i-am spus direct: „Vreau să mă duc la”!

Nu a zis nimic. Probabil era surprins şi încă procesa informaţia. Jubilam în interiorul meu anticipând…
„Dar, Sorin, tu nu ştii să găteşti”. Ah, fuck off! Sunteţi invidioşi, amândoi!

Am lăsat-o baltă. Şi aşa patru stele ar fi fost naşpa, iar nimeni nu ar fi fost în stare să îmi aprecieze arta. Un geniu, zic, un geniu neînţeles, martir pe altarul plin de spini al nimicniciei umane, eviscerat de invidie şi lăsat să moară în bezna ignoranţei. Sau cam aşa ceva. Ideea este că sufeream şi îmi făceam planuri de răzbunare.

Aprilie 2018, Bulevardul Basarabia:

În timp ce treceam pe lângă un Carrefour Market, am fost lovit de inspiraţie în plin. Inima mi-a stat în piept şi nu am putut să mai respir. Da, asta trebuia să fac. Da, le voi dovedi tuturor că sunt un geniu, şi că au greşit că nu au avut încredere în mine. M-am trezit la realitate când era să îmi rup dinţii din cauza unei borduri pe care o luasem la fel de în plin. Urma să fac cea mai bună, cea mai complexă, cea mai nemaiîntâlnit de extraordinară şi fabuloasă mâncare de cartofi.

I-am spus planul genial iubitei mele. A vrut să ne oprim şi să cumpărăm ce aveam nevoie pentru reţetă, dar din păcate ei îi începea emisiunea de seară, iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre ingredientele de care aveam nevoie. Ne-am grăbit acasă infriguraţi – era cam rece afară.

Mi-a luat trei ore de cercetare asiduă. Am scotocit cele mai adănci şi mai tenebroase cotloane ale internetului. Am învăţat cantităţi, metode, abordări, temperaturi, tehnici de spălare şi de curăţare a cartofilor şi a cepei. Eram pregătit. A doua zi era marea zi!

Cred că sunt printre puţinii oameni care gătesc înconjuraţi de cabluri, laptopuri, un telefon mobil şi ajutor din partea lui Siri. Fiecare pas, fiecare cubuleţ tăiat, fiecare rotire cu trei grade a butonului aragazului era documentat, analizat şi executat cu grijă.

Mi-a luat ore bune, dar a ieşit aproape perfect. Singura mea greşeală: excess de piper. Nu e vina mea însă, peste tot spunea să adaugi piper, dar nimeni nu mi-a dat cantitatea exactă. Am aflat ulterior de la cei care mi-au încercat preparatul că „o linguriţă cu vârf de piper este puţin cam mult”. Pricinoşii!