Cum ne-am făcut de râs şi era să nu mai trecem anul

Eram în anul II de facultate. Anul în care nu prea am dat pe la şcoală, pentru că tot eram plecat cu Youth in Action.

Nu ştiu cum este la voi la facultate, dar la noi băile erau clar delimitate: în baia bărbaţilor te pişi(urinezi, mă rog), iar la femei în baie fumezi. Simplu, normal, clar delimitat şi greu să greşeşti.

După ce ne-am făcut plinul de nicotină la vecina, eu cu un coleg am trecut pe acasă ca să golim vezica.

Ne-am dat seama că ceva era în neregulă de cum am deschis uşa. Nu ştiu cum să explic, dar plutea un sentiment de pericol în aer, ochii au început să ne lăcrimeze, plămânii ne ardeau, genunchii ni se înmuiaseră, vederea s-a înceţoşat(în cazul lui), pereţii căpătaseră o dimensiune suprarealistă a la Salvador Dali: faianţa parcă se lichefiase şi curgea, suprafeţele se unduiau şi se dilatau haotic.

Colegul meu, Răzvan, într-un moment de geniu şi de înspiraţie divină, şi-a acoperit nasul şi gura spunând:
– Bă Sorine, aicea pute!
– Nu serios? I-am răspuns eu sprijinindu-mă de tocul uşii.
– Bă, cineva s-a căcat în baia asta! A spus el făcându-şi curaj să avanseze în camera aia pestilenţială.

Am răsucit capul spre hol, am tras o gură mare de aer, mi-am acoperit cu o mână gura, cu o mână nasul şi cu a treia mână ochii, şi l-am urmat.

Ca într-o descindere a mascaţilor, am dat năvală, am deschis uşa unui separeu cu piciorul şi m-am pregătit de marea eliberare.

Răzvan, pe care pe semne îl mânca în fund, ţipa din afara separeului:
– Bă Sorineee, hai bă mai repede că nu mai pot bă!
– Rezistă încă puţin, îl încurajam eu în timp ce mă grăbeam cât puteam de tare.
– Bă, cine dracului s-o fi căcat aici că e toxic! Urla Răzvănel al meu printre lacrimi.
– Nu ştiu, dar ai dreptate frate, chiar pute.
– O să murim asficţiati! O să ne găsească aştia aici că pe ăia de la Cernobîl.
– Ai măcar buletinul la tine? I-am răspuns eu printre hohote de râs.
– Cred că îl am, dracului, dacă nu s-o fi topit în mirosul ăsta. Hai bă mai repede că mor aici!
– Nu mă mai fă să râd că nu pot să mă piş!
– Bă eşti nebun, omul ăla cred că avea ceva mort în stomac, nu se poate, aşa putoare nu am mai simţit de când mă ştiu!
– Bă Răzvane, ăştia de la facultate ar fi trebuit să ne dea măşti de gaze, pe bune.
– Ce bă, că nici alea nu făceau faţa! Locul ăsta ar trebui ars! Izolat, sigilat şi scris pe uşă Biohazard!
– Să vezi Răzvane că de la radiaţii o să iasă o formă mutantă de viaţă din WC-ul ăsta, pe cuvântul meu.

Râdeam în hohote. Pe obraji îmi curgeau lacrimi şiroaie. Nu ştiu dacă de lipsa de oxigen din cauza râsului sau din lipsă de oxigen pur şi simplu, dar obrajii îmi ardeau şi de abia mă ţineam pe picioare.

De pe partea cealaltă Răzvan al meu făcea la fel. Râdea în reprize, trăgând din când în când câte o gură mică de aer, că dacă trăgea mai mult îţi dai seama că murea instant.

Deodată uşa de la cealaltă cabină scârţâie. În baie se face linişte. Eu mustăciam în continuare:
– Ce ai bă Răzvane, ai leşinat? L-am întrebat trăgând apa. Ţi-a căzut limba, ţi s-au oprit sinapsele de la gaz?

Am ieşit şi am dat peste un Răzvan livid, şocat, săpând cu unghiile în şenţuleţele dintre plăcile de faianţă, căutându-şi un punct de sprijin ca să nu leşine.

Pielea lui, din verzui nesănătos, toxic, se transformase într-un alb livid, nesănătos, toxic.

– Ce ai bă, ce căcat ai păţit? Ţi-e rău, îţi vine să vomiţi, ce dracului ai? L-am întrebat nedumerit.
– Bă… bă… tu ştii cine era lângă? Ăla care se căca?
– Cine? Ce, îl cunoaştem?
– Da… era proful de Filosofie şi Retorică.

A fost un an trist pentru Răzvan. Un an trist şi greu. Deja era restant la filosofie, când s-a întâlnit cu proful la examenul de retorică era să facă pe el.

L-am întrebat recent dacă a reuşit să treacă din prima la retorică şi mi-a zis că, din fericire, da. Doar că, primul lucru pe care l-a întrebat proful a fost: „pe tine nu te-am trecut la filosofie, nu?”