Despre femei, carduri şi pierzanie

Cine nu are un bătrân, să-şi ia o vecină! (Să-i dea Dumnezeu sănătate!)

5 mai 2017

Dragă jurnalule,

Femeile sunt creaturi perfide. Este irelevant pentru povestea de azi, dar am simţit nevoia să o spun. Poate ajung să mă citeze şi pe mine în postările de pe Facebook, în memeuri sau pe siteurile de specialitate unde cap de afiş este Albert Einstein. En fin. Divaghez.

Nu ştiu dacă ştii, dar muncesc. Adică, ce vreau să spun de fapt, este că am un loc de muncă.

Şi, într-o zi superbă de iarnă, când afară mai mult ploua decât ningea, pe jos era mocirlă, frigul îţi intra în oase şi cerul era plumburiu, am plecat spre muncă.

Ca un brav erou în lupta cu natura dezlănţuită, m-am oprit pe prima bancă din cale. Adică aproximativ 6 paşi după ce ieşi din scara blocului.

Aveam nevoie de un moment de linişte şi singurătate. Dilemele existenţiale mă apăsau. Simţeam greutatea univ… mă rog, ideea e că nu aveam chef să merg la birou şi m-am aşezat ca să văd cum să o dau să scap. Ah, şi să mai trec un nivel la Rock on.

Până la urmă am ajuns la birou.

Sfârşit!

Glumeam, duuuh!

Long story short, o zi nasoală. Trebuia să ajung la parlament, pantofii mă strângeau, nu aveam zahăr pentru cafea, Marte era retrograd ETC ETC.

Plec de la birou – partea care îmi place cel mai mult de la locul meu de muncă, şi în maşină realizez că nu am cardul.

Şi dăi, şi caută şi scotoceşte şi întoarce şi răsuceşte şi bagă şi scoate şi înşurubează şi desfermoarează şi dezcapsăcifică. Nimic.

Mână pe telefon, o sun pe colega mea:

Eu: Bună L. Poţi să mă ajuţi cu ceva te rog?
L: Bună Sorin. Sigur, ia zi.
Eu: Mi-am pierdut cardul. Poţi să te uiţi te rog dacă a căzut prin birou, sau prin celălalt birou, sau pe unde m-am plimbat eu azi? (Nota autorului: toată clădirea)
L: Sigur că da.
Eu: Mulţumesc mult.

Închid telefonul. Blochez ecranul. Dau să-l bag în geacă, când mi se vârvâie în mână.

Mesaj de la iubita mea:

„Ţi-ai pierdut cardul…”

#WTF şi #CPLM? Stai aşa, dar ea de unde ştie?

Îţi jur că m-am tripat. Mi-a dat cu naşpa şi cu virgulă. Aveam faze dintr-alea în căp’ţână gen: „Frate, sunt urmărit. Mi se ascultă telefonul. sunt filmat, urmărit, Iluminati, Bilderberg, Gorilienii, hedonişti. Opreşte maşina. Mă sinucid. Viaţa mea este un calvar, trebuie să ies de sub greul bocanc de fier al controlului”! (Îmi place asta cu bocancul, o să o zic cândva)

Bro, deci mi-am tras pe mine armura de război. M-am înarmat cu replici dure. Mi-am ucis sentimentele. Mi-am înfăşurat spini în jurul cuvintelor şi eram gata de ucis. Cu sânge rece. Fără regrete.

Cu degete ferme am tastat replica ucigătoare care urma să facă ravagii şi să distrugă încrederea de sine a inamicului:

Ea: „Ţi-ai pierdut cardul…”
Eu: „Da…”

(2 minute de linişte şi de puls 183,71)

Ea: „L-a găsit vecina în faţa blocului. Era lângă bancă”.

Sfârşit!