Dragoste de licean. Alina, partea I

Recent am vorbit cu iubita mea din liceu. Prima adevărată mare dragoste. Unica, după cum credeam eu pe atunci.

Mereu am considerat că am trecut peste. Şi am trecut, în cea mai mare parte. Doar că din când în când îmi mai aduc aminte de momentele plăcute prin care am trecut şi îmi este dor.

Povestea de dragoste dintre noi a început cu ea. Nu serios, cu ea a început, pentru că dacă ar fi fost după mine nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Întrasem la un liceu de renume, Colegiul Naţional Spiru Haret, şi viaţa mea se cam schimbase. Eram un alt elev printre alte sute de elevi şi nimic mai mult. Gata cu celebritatea, gata cu tratamentul preferinţial. Trebuia să o iau de la capăt, să îmi construiesc încet încet faima.

Şi am cunoscut-o pe Alina. Alina pe care în primele săptămâni de şcoală de abia o identificam din puzderia de fete al căror nume începea cu A. Era şi ea pe acolo printre alte A-uri.

Spun asta pentru că în prima zi de liceu, când am dat mâna cu noii colegi, se aliniaseră aşa un cârd şi au început cu Alina, Adina, Ana, altă Ana, Iulia, Cristina, Ştefania… XA, Ya, Za, că până am ajuns la sfârşit am uitat cum o cheamă pe prima.

Mi-a fost mult mai uşor să mă împrietenesc cu băieţii că ei erau doar încă cinci şi reuşeam să le reţin numele.

Dar Alina, poate pentru că eram doar unul din 6 şi nu una din 20, m-a remarcat. Şi s-a ţinut de capul meu. Şi eu eram nesimţit de mândru de asta!

Încă o ardeam romantic, încă mă chinuia talentul cu mesaje cât se poate de siropoase şi de dramatice. Eram un fel de precursor a lui Edward Cullen, doar că nu străluceam în lumină şi nici nu conduceam maşini şmechere. Bine, admit, diferenţele sunt mult mai mari, dar există şi unele asemănări, OK? Acum, să trecem mai departe.

La început Alina suferea după mine şi prietenele ei mă considerau un rău şi nesimţit. Eu vorbeam cu Alina, dar doar în secret. Vorbeam ore întregi la telefon, ne trimiteam mesaje şi stăteam noaptea pe messenger. Dar la liceu făceam pe inaccesibilul. De ochii colegilor îţi dai seama, că dacă era ca Alina să îşi piardă interesul pentru mine cred că muream de ciudă.

Şi încet încet, cu etape intermediare pe care le sar aici, am ajuns să fim impreună. Şi m-am îndrăgostit mult de tot de ea până la urmă. (Alina 1, Sorin 0).

Am început să ieşim împreună, să ne plimbăm, să ne uităm la filme, să plecăm în excursii împreună, să gătim împreună, să facem sex împreună şi să ne certăm împreună. Glumesc cu ultima parte. Nu ne-am certat împreună niciodată, îţi dai seama. Ea se certa cu mine, eu mă certam cu mine, dar pe rând, niciodată în acelaşi timp.

Alina era deşteaptă şi învăţa. Ea este motivul pentru care am absolvit cu notă aşa de mare, pentru că eu niciodată nu îmi făceam temele.

Dar la ore, eu eram cel care vorbea. Ea murmura în barbă, eu îl transmiteam mai departe cu voce tare. Ea avea note bune, eu aveam note maxime! (Alina 1, Sorin 1).

Alina gătea foarte bine. Ştii vorba aia că cel mai scurt drum spre inima unui bărbat e prin stomac? Eh, nu e chiar adevărat, dar după, când te roade stomacul, o mâncare bună e cel mai scurt drum spre Nirvana. Şi spre un nou drum spre stomac, şi iar Nirvana şi tot aşa toată ziua. Şi da, Alina era fiinţa perfectă din punctul ăsta de vedere. Gătea foarte bine!

Alina era sensibilă, dar şmecheră în acelaşi timp. Şi eu eram sensibil şi foarte fraier în acelaşi timp. Deci, cuplul perfect!

Odată, când eram la munte, stăteam în altă cameră şi vorbeam cu o colegă. Ea, era în dormitorul de lângă, croşeta cărămizi sau ceva de genul ăsta, nu mai ştiu exact.

Şi, cum pălăvrăgeam eu cu Clo, o aud pe Alina mea, că mă strigă. I-am răspuns. Ea mi-a cerut sticla de Cola. Care era pe noptiera ei! Trebuia doar să întindă mâna şi să o ia!

Dar m-am dus, că era şi spre avantajul meu. Cu o mutră de martir şi dându-mi ochii peste cap ce-i drept, dar nah, într-o relaţie trebuie să fie şi o curvă mică şi sclifosită, nu? Şi ce am mai mâncat în seara aia!

Altă dată, când era singură acasă, m-a sunat că nu îi merge monitorul. Am încercat să îl reparăm prin telefon, dar nu s-a putut.

Am trecut prin tot ce putea fi, chiar am întrebat-o dacă este băgat în priză, şi s-a jurat că este, dar nu se aprindea, nu avea nici măcar beculeţul ăla albastru aprins!

Aşa că m-am dus la ea acasă, să bag monitorul în priză. Evident că nu era şi încă suspectez că de fapt eu i-am dat ideea, cca să nu pară că mă cheamă degeaba.

Alina era şi foarte romantică şi sensibilă. Asta e chiar pe bune. Prea romantică şi prea sensibilă câteodată, dar asta mă lega şi mai tare de ea. Pentru că eu mereu am fost cavalerul fraier care merge să salveze prinţese. Şi ea ştia asta. Şi îţi aduci aminte că ţi-am zis că era şmecheră? (Alina 2, Sorin 1).

Avea tendinţa de a dramatiza totul, de a plânge, de a face din ţânţar armăsar.

Orice problemă căpăta dimensiuni catastrofice. Orice neînţelegere se putea termina cam ca Romeo şi Julieta.

Dar una peste alta era un om bun şi sufletist. Şi chiar am ţinut la ea. Şi chiar dacă ne-am despărţit cam urât, am trecut peste amândoi.

Articole recomandate de autor

• Prima iubire, sau Andreea şi preadoleşcentul tembel
• Cum m-am apucat de gătit
• Cum ne-am făcut de râs şi era să nu mai trecem anul
• Femeile sunt nişte creaturi perfide
• Homo Piţiponcus, o nouă rasă care populează Terra

Am ales să păstrăm părţile frumoase şi amuzante şi să le uităm pe celelalte. Pentru că părţile urâte, vine un moment când nu mai sunt relevante.

Am făcut prostii, am învăţat ce am avut de învăţat din ele, acum le-am şters, ca să facem loc altor amintiri frumoase.

Şi ea este o mare amintire frumoasă, o parte din ecuaţia care l-a dat pe X ca fiind cei mai frumoşi ani de liceu pe care un om îi poate avea.