A fost odată ca niciodată un băiat şi o fată, care se iubeau.

Totul a pornit de la o privire, o privire întâmplătoare pe care el i-o aruncase unui BMW parcat în faţă la Bio Bio.
Ea, pierdută în gânduri nu l-a observat.
Trecea pe acolo în drum spre şaormeria de la Romană, gândindu-se la festinul pe care urma să îl aibă odată ce se aşează pe bordură şi muşcă. Parcă simţea pe limbă gustul sărat şi uşor picant al maionezei cu usturoi, în nări îi pluteau aromele cartofilor delicioşi prăjiţi în mult prea mult ulei, iar textura fină a lipiei îi gâdila buzele.
S-au ciocnit, destinele lor s-au legat pe vecie. Două stele, două comete călătoare a căror traiectorie guvernată de hazard i-a adus în acel punct, în acea zi.
S-au privit în ochi şi au văzut amândoi focul ce ardea în fiinţa celuilalt.
Consumaţi de pasiune, de nevoie, de dorinţă aprigă, privirea lor spunea totul, încărcată de înţelesuri mult mai profunde decât cuvintele puteau exprima.
Ea s-a dezmeticit prima. Întinsă pe trotuar, cu capul învârtindu-se de la gura de asfalt dur pe care o luase, s-a ridicat graţioasă şi scuipându-l între ochi, l-a trimis în pizda mă-si-i de bou care nu se uită pe unde merge.
Faţa îi ardea, ochii îi lăcrimau de furie, de ruşine, de ură şi de la palma sănătoasă pe care bărbatul i-o lipise pe obrazul drept.

De jur împrejur, trecătorii… treceau. Nu s-a oprit nimeni, nimeni nu a vrut să se bage. Simţeau că, între cei doi oameni, se petrece ceva. Ceva ce scapă înţelesului unui singur trecător. Erau luminaţi doar de un felinar de stradă, un felinar stingher, singur şi trist, unicul care mai funcţiona pe Bulevardul Magheru.

Fără să înţeleagă ce se întâmplă, s-au repezit unul în braţele celuilalt. Femeia se dăruia lui cu totul, cu bune, cu rele, cu un cot în ficat şi două degete ce îi căutau ochii.
Bărbatul, masiv, pierdut în contemplare, îşi simţea vintrele fremătând de durere. Un genunchi a fost deajuns. A căzut strigând-o pe nume. În cădere, a prins-o de bluză şi a tras-o după el.

Timpul parcă se oprise în loc. Luptând să-şi salveze viaţa, cei doi luptau cu disperare. Luptau unul cu celalalt şi cu sine insuşi, pierduţi într-o mare de sentimente şi de instincte animalice de care nici nu se credeau capabili:
frică, instinctul de conservare, dorinţa aprigă de a ucide, de a-l vedea pe celălalt plin de sânge şi fără de răsuflare.

Soarta a intervenit. Soarta întrupată într-un banal baston de poliţist. A fost ca un duş rece, o trezire la realitate de care amandoi aveau nevoie. Cu mâinile legate la spate, cu spume la gură şi cate doi dinţi rupţi, stăteau faţă în faţă in duba băieţilor de la cultură.

Peste ani şi ani, s-au regăsit, şi-au jurat viaţă veşnică unul celuilalt şi, în cele din urmă, doar moartea i-a despărţit.

Sfârşit!