Poveşti cu proşti? NU! Realitate: o telefonistă fără logică

Nu ştiu pe ce criterii aleg agenţiile de recrutare oameni, dar unii operatori telefonici câteodată scot pe gură perle halucinante, desprinse parcă din poveştile cu proşti.

Provocarea studenţilor de astăzi: să-şi găsească un loc de muncă. Am trecut şi eu prin asta şi am cam dat-o în bară. Nu contează. Am trecut peste, m-am reorientat şi am hotărât să încerc să muncesc pe cont propriu.

Două luni mai târziu, când deja îmi făcusem planuri pentru viitor, este şi botezul nepoatei şi o să fiu plecat din ţară, au început să sune telefoanele. Oferte de muncă peste oferte de muncă. Toate pentru că vorbesc foarte bine limba franceză nimic legat de facultate şi master. Le-am explicat politicos că nu mai sunt disponibil şi majoritatea m-au lăsat în pace. Am convenit să vorbim peste 6 luni.

O domnişoară în schimb, a reuşit să mă blocheze complet cu lipsă ei de logică:

Mă plimbam prin oraş cu o prietenă. Îmi sună telefonul. Număr necunoscut, 031, mi-am dat seama că este un număr de fix. Răspund:

„Alo”
„Domnul Sorin Tata?”
„Ţaţa, da, eu sunt.”, spun eu.
„Bună ziua. Vă sun din partea firmei X, pentru postul de…, aveţi două minute ca să purtăm o discuţie?”
„Am”, spun eu, „Dar din păcate nu o să pot să lucrez, pentru că plec din ţară”.
„Pentru cât timp?”
„Pentru şase luni, cel mai probabil.”
Pauză. Linişte totală.
„Deci, aţi fi interesat?”
Eu rămân blocat. Nu ştiam dacă mă ia la mişto.
„Sunt”, spun în cele din urmă, „Dar, ştiţi… sunt plecat… adică, nu sunt în ţară… nu pot să lucrez.”
Nu spune nimic. încerc din nou:
„Alo?”
„Deci”, spune şi ea într-un final, „Nu vă înteresează postul?”
„Postul mă înteresează… atâta timp cât nu este nici o problemă că nu o să pot să lucrez, pentru că… cum să vă spun, o să fiu plecat. Asta e tot, doar acest mic impediment.”
„În regulă atunci, vorbim când sunteţi disponibil.”

Şi închide. Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Am primit şi o muştruială pentru că am fost răutăcios şi sarcastic. Ei na, mie mi s-a părut chiar că am fost cât se poate de politicos şi de explicit. Am spus cu subiect şi predicat că, la naiba, nu sunt în ţară! E chiar atât de greu de înţeles? Mă aşteptam să înţeleagă că, dacă prezenţă nu e, nici muncă nu se poate face. Nu credeam chiar că ei sunt ca nişte roboţei cărora dacă le dai un răspuns care nu figurează pe grila lor de răspunsuri predefinite, nu sunt capabili să asimileze informaţia.

Bun, incidentul a trecut, am şi uitat de el, până astăzi, când îmi sună iar telefonul:

„Bună ziua.”
„Bună ziua”, îngaim eu proaspăt trezit din somn.
„Domnul Sorin Tata?”
„Ţaţa, da, eu sunt.”
Pauză, linişte, greieri pe fundal.
„Ahaa, cred că am mai vorbit acum câteva zile.”
„Posibil.”, mormăi şi eu.
„Vă sun din partea firmei X pentru postul de … „
„Ahaa, da, îmi amintesc”, o întrerup eu.
„Mi-aţi spus că plecaţi din ţară, nu?”
„Da…”
„Pentru şase luni?”
„Da, mai mult sau mai puţin, dar da.”
„Atunci, o să vă sun atunci, dacă mai sunteţi interesat.”
„Ok, cu cea mai mare plăcere.”
„Sunteţi interesat, nu?”
„Da, dar… o să plec… şi… nu prea pot să lucrez.”
„În regulă. Vorbim atunci.”
Şi îmi închide.

Acum, stau şi mă gândesc că unii au noroc. Or fi ei cum or fi, dar au noroc. Cunosc atâţi de mulţi oameni capabili, cel puţin, de un raţionament logic şi nu îşi găsesc de muncă, iar alţii, ca domnişoara respectivă, primesc un salariu doar ca să dea din gură şi să lovească tastele unui calculator.

Şi cică există egalitate în şanse domnule. Egalitate pentru ei poate, da!